În timpul nopții,
cel mic venea să-și încolăcească mîinile și picioarele
în jurul tristeții mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
și-l sărutam imediat pe frunte de teamă să nu-mi răspundă.
Cineva îmi arunca vid în gură, să tac.

N-aveam voie să-i stric copilăria.

Era mama.
Îmi aminteam cum zicea în plimbările noastre
că în cer oamenii ajung mai rar decît cîinii,
simțind cum își forțează o albire a dramei.
Necuvintele îi inflamau fălcile cu reținere,
zîmbindu-mi fix și parcă mincinos.
Îmi șoptea că-i prea frig, cînd afară era peste 30.

Știam. Vine dintr-un întuneric,
dar n-avea voie să-mi strice adolescența.