Nemaiauzite întâmplari îmi secară
liniștea inimii.Unde-aș putea lăsa toamna
cu surâsul ei veșted ruginit de iluzii?
Bat clopotele sunetului într-o rană
femeile pleacă, drumurile-s rupte sub pași
se înmoaie genunchii sub propria greutate.

Nu mai știu pe unde te-am căutat
să-ți schimb îndoielile-n mângâieri,
să căutăm copacii cu stele pe ramuri,
unde locuiesc pietrele îndrăgostite de mersul tău
și verdele putred umple amurgul.

Prin clipa de-ntuneric trec păsări,
singur îmi beau neliniștile și plec
unde ochii și mirosul femeii mă cheamă
să împlinesc destinul spuselor ei,
sânii copți să-i ascult cu pieptul meu.

Se vor apropia de inimă
noaptea va șterge de temeri memoria
ne vom mira împreună
cum alunecăm în tipare de plumb.