1.

abia în dimineața aceasta am observat că a venit noiembrie
căci pădurea de sub balcon și-a scos vesta ei de frunze
și umblă pe bulevardele orașului. umblă singură
ca o văduvă care și-a îngropat soțul sub soare
își vorbește ca și când ar vorbi iubiților care vara trecută
în pântecul ei au lăsat scrijelite numele. un acatist de singurătate.
se duce la slujbă în mănăstirea din pământ și se ia la sfadă
cu Dumnezeu. îi închide ochii și-i reașează lumina
pe creștet. îi mângâie picioarele și-i dă să bea agheasmă
al cărei gust de călugăr nu și-l poate scoate din trunchiuri.

2.

pădurea de plictiseală începe să observe tot
își aruncă iscoditor privirile în casele noastre și râde
cum facem dragoste ascunși sub lenjeriile second hand
râde la orice freamăt de vânt și scoate un țipăt (ca) de copil
care fuge cu pământul în gură care fuge cu păsările pe umeri
care trage locomotiva cu semințe de maci ca și când ar trage
de timpul ce-și freamătă în aer singurătatea. pădurea își ia
umbra câștigată la sorț și se așează lângă racla Sfintei Cuvioase
Paraschiva și se scufundă într-un somn adânc. atât de adânc
încât singurătatea uită de ea… și se ia de mine

3.

aș vrea să schimb frunzele căzute pe un lac cu nuferi
atât. în el pădurea să-și găsească iubitele tale mâini
cu ele să-mi sărute lacrimile ascunse în inima plină
de anotimpuri care cad din cer ca niște îngeri. atât