Nu mai locuiesc nicăieri
sunt aruncat în groapa comună
pe care o scurmă corbii de foame.

Drumurile-s năimite nopții
în mlaștini se mută cocorii
cufundați în neînțelegeri,
liliecii se retrag de cruzime
în cetățile ruinate de timp.

scrutez înălțimea
ca un limax de pe buza fântânii,
nu vreau să mă despart de trup
până nu-i sfârtecat de înfrângeri.

Zilele și nopțile trec pe drum
obediente și posomorâte
plouă cu cenușe,
bucăți din trup se prefac în pământ,
oasele se pietrifică.

și tu mai cauți,
ochi de sticlă care să plângă,
cumințenie a pământului.