nu-mi pot ierta că nu m-am sinucis când am escaldat primul munte

ce întuneric ar fi dacă mașinile acestea nu ar trece-n viteză
orice bulevard e un fluviu pe care nu mai reușesc să-l traversez
iar peretele gol este întotdeauna pe celălalt mal
acolo unde
aș vrea să scriu cu majuscule

[nu am hărnicia lui sepuelveda să citesc
numai romane de dragoste
poate de aceea nu am portretizat în exces soția copiii sau amantele
cel mult sufletul acestora prin care încă mai trec
din carnea lor atât amintindu-mi
extazul

dacă pe unii îi inspiră luna sau ploaia iarba sau frunzele
mie doar sub ciutura fântânilor îmi vine să fluier
dar nu un ceas – nu știu poate un anotimp
încât aceia care îmi vor lua urma
aflându-mă
să privească rămasul jumătate admirativ jumătate îngroziți
ca la scheletul unui lup în care inima refuză putrezirea

desigur unii vor publica volume despre aceasta
alții vor susține teze de doctorat
în timp ce la mama dracu’ în lume (nu departe)
oameni deloc diferiți
poate mai negri mai galbeni sau mai roșii
dezbat despre boală și foame
purtându-le în ei către o altă planetă]:

VIAÞA E SINGURA METAFORÃ

o simplă afirmație ce n-ar salva pe nimeni
n-aș cere nemurire pentru a scrie despre toți acești inconștienți că trăiesc
dar poate ceilalți ar ieși din canale
și s-ar ruga de iertare fiecărei litere
jumătate laș jumătate rușinat

împotriva instinctului conștiința îmi spune
că-s fratele meu geamăn sacrificat la naștere