că trupul meu n-a odihnit într-un alt trup
cum odihnește râul peste orice piatră
și-apoi cu pielea astfel limpezită
își poartă-n lume unda mai curată

tu ai rămas fătuca ceea tot provincială
cu gleznele zglobii și cu surâs blajin
pentru ai cărei ochi m-am abătut din curs
și curg spre cer de-atunci puțin câte puțin

abia dacă ne-ntârzie hârjoana sub aluni
dăm chiot când se-adapă lighioane
din însetarea lor cumva bizar
ne potolim pe rând și somn și foame

dar toate au pătruns în sânge m-a cuprins
o încornare cu luciri de seară otrăvită
iar norii s-au lungit în jos înțurțurând
o lună mare cât un ochi de vită