Am o lume încă frumoasă din care tu nu mai faci parte. Îți amintesc:
îți las pământ viu pe care să calci sau apă curată să bei diminețile
dar eu ție nu mă mai las, am devenit atât de tânără în bătrânețea
asta domoală, parcă orice mișcare pe vârfuri mă înalță, înalță tot
ce ai dărâmat, cărți căzute lângă noi sau liniștea aceea, un pat
rotund, mic și aproape insignifiant, cum sunt ochii pruncilor
înainte de primele urâțenii.

Îți amintesc: un copil primește istoriile din noi, trecuți prin negură
purtăm rădăcini otrăvite și tot mâlul inundă copilul, fără să știe
fără să știm, iar astea, poveștile astea de moarte nici mâna fină și
nici mâna noduroasă a lumii nu le pot opri. Totul vine deodată,
greu se lasă peste case, coboară prin măduvă, în miezul ei
și acolo rămâne.

O avalanșă de umbre, din care ieșim mult prea târziu, după ce apa
nu mai poate curăța, nici focul ucide. Vine o zi când fiecărui om
îi trece prin vertebre suflet după suflet. Vine o dimineață în care
nu soarele deschide cerul, nici fulgerul, ci o inimă încă liberă dar
mult prea albă, mult prea.