De când nu mai trece streina
Rămâne pustie grădina.
Lăstunii se-ntorc să mă vadă
Copac desfrunzit în livadă,
Rotindu-se stol -
Și cântă și vântul a gol.
Dar vântul, zăbav,
Răspunde:-i bolnav.

Șoptește prin spini o-ntrebare:
Ce are? Ce-l doare?
Că nici el nu știe,
Nătâng între foi de hârtie.
Dar crinii-mbrăcați în panglici,
Pe cârji de irozi și vlădici,
Se roagă-n sobor pentru mine,
ÃŽn isonul maicilor schivnice-albine.

Biserică mare, grădina
Așteaptă? Mai vine streina?
Să vină,
Cu pasul înalt, de tulpină.
Așteaptă-n pridvoare,
Ca două altare,
Duminica de cununie?
Așteaptă streina, din zori, să mai vie?
Să pui, între iezi și albi porumbiei,
Nuntașii de față și marturii mei,
Inelul în degetul ei?