Izma iubirii-a crescut ca un deget de înger.

Să crezi: din pământ mai răsare un braț răsucit de tăceri,
un umăr ars de dogoarea luminilor stinse,
o față legată la ochi cu năframa neagră-a vederii,
o aripă mare de plumb și alta de frunze,
un trup istovit în odihna scăldată de ape.
Să-l vezi cum plutește prin ierburi cu aripi întinse
cum urcă pe-o scară de vâsc spre o casă de sticlă,
în care cu pași foarte mari rătăcește o plantă de mare.

Să crezi că e clipa acum să-mi vorbești printre lacrimi,
să mergem desculți într-acolo, să-ți spună ce ne e dat:
doliul sorbit din pahar sau doliul sorbit dintr-o palmă -
iar planta nebună s-adoarmă auzindu-ți răspunsul.

Ciocnindu-se-n beznă să sune ferestrele casei,
spunându-și și ele ce știu, dar fără să afle:
ne iubim sau nu ne iubim.