*
Mama numără vertebrele tatei,
în grădină e un buldozer care întoarce pe dos
brazdele de pământ,
bulgării negri îmi sar în față,
strâng florile,
îi deschid tatei cutia toracică
și le pun acolo ca într-o vază.

*
Nik prinde muște cu o cutie de chibrituri,
Nik este o fâșie de sânge proaspăt
pe fața tatei,
ne spălăm mâinile într-un lighean cu agheasmă,

adu, îi zic, pătura cea mare,
să ne învelim toți patru,
să nu ne răcim.

*
A doua zi dimineața
ne trezim,
în inima casei mama a îngropat viorele,
tata calcă pe locul acela,
apasă adânc
până se face sfredel și intră.

A treia zi
soarele a strălucit mai puternic,
ochii mi-au ars,
esofagul,
a rămas Nik,
plânsul lui de copil
pe care l-am strâns într-o cană
din care tata băuse vin.

*
Într-o zi au să dispară durerile toate
și vor sta mâlc
/așteptând cu răbdare ziua în care o să ia iar ființă/
ca țechea sub piele,

până atunci,
oamenii trec împachetați
pe șenile,

*
ne legăm unul de altul
cu șireturi de la pantofi,
simt împunsături,
Nik îmi atinge inima,
Nik crește,
ține strâns cu mâinile o pernuță cu ace.






(DRAMATURGIA LUCIOASELOR FUNII, ed. Vinea, București, 2014)