"Þi-am fost ca un frate, mă, porcule,
ți-am adus flori când te-ai însurat,
ți-am fost martor la divorț și tu..."
Mai mult nu aud, căci bucătăreasa dă muzica mai tare,
dar îl văd pe celălalt cu lacrimi în ochi,
cum se întinde peste masă și sărută mâinile omului cu cravată,
cum dă din cap în semn că da, da, da s-a stabilit, e un porc.

Apoi pleacă fruntea și brusc pare că e într-un oraș îndepărtat,
stă pe o terasă galbenă și prăfuită, privește cerul
și nu știe cum să încheie o scrisoare către binefăcătorul său,
deci scrie: "Cu dragoste și cu recunoștință veșnică, Grigore".

În omul cu cravată parcă a intrat dracul.
Îl prinde pe celălalt de nas și-i ridică fața:
"Ia, să-ți mai văd ochișorii de rahat!", zice.
Apoi îl ia de-o ureche și-l scutură de-i zboară basca din cap,
îi toarnă rachiu pe chelie și i-o șterge cu șervețelul boțit
și iar îl scutură de ureche
și-și smulge un nasture de la haină, îl pune-n pahar
și îl dă chelului să-l înghită, ca pe o aspirină.
"Lasă-l, domnu inginer, pe amărâtul ăla în plata Domnului!" - strigă chelnerul,
dar parcă a intrat dracul în domnu' inginer:
"Tu ce te bagi, mă, e prietenul meu, cheluțul, și fac ce vreau cu el!"
Îl prinde iar pe cheluț de urechi și-l scutură,
Apoi îl sărută apăsat pe gură,
apoi face un pas înapoi,
ca și cum ar vrea să-l admire
și-i dă un pumn în nas, cu toată puterea.
Plici! face capul cheluțului pe ciment.
"L-ai mâncat fript - zice chelnerul - l-ai mâncat fript, uite
cum îi bulbucă sângele pe nas!"

Brusc, cheluțul e de trei săptămâni în sanatoriu, stă pe balcon
înfășurat în pături din păr de cămilă, privește munții înzăpeziți,
își aprinde o țigarertă "Maria Mancini" și meditează:
„Trebuie să ne îmbrăcăm mereu în negru,
să avem relații sobre și formaliste cu oamenii,
să cinstim viața și moartea, da, da, viața și moartea
și progresul!”

În omul cu cravată parcă a intrat dracul:
rade cu palma de pe masă scrumiera, sticla cu vodcă, paharele,
scoate un briceag din buzunar și strigă cu glas pițigăiat:
"Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel și a fraților Petreuș
într-o singură persoană, mă, nu vă puneți cu mine!"
"Hegel, Hegel, Petreuș, da, da!
Hegel, Hegel, Petreuș!",
boscorodește bătrânul de la masa mea,
pe sub pălăria de fetru,
și mă învăluie cu o privire albastră ca marea,
și ridică halba și mi-o trăznește în cap.
"Admirabil, absolut admirabil!", îl mai aud apoi de sub masă.

Aici sub masă e pace, te poți ridica asemeni soarelui,
glorios deasupra zilei.
"Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, eu îmi aleg
pernița cu flori roșii, tu pernița cu flori albastre,
în colțul acesta îmi aranjez eu sobița, crăticioarele și farfuriile,
lângă sobiță pun păpușile, ursulețul și rochițele,
tu îți aranjezi în colțul tău grămada de lemne, securea,
grajdul cu bivolii, furca și fânul și carul de la bunicul,
aici lângă piciorul mesei pui lădița cu ciocanul, cleștele și cuiele.
Pe pătură, lângă locul unde ziceam că e fereastra,
prindem cu acul iconița cu Sfânta Maria.
Acum tu ieși de sub masă.
Ziceam că eu sunt foarte obosită și fac de mâncare.
Tu vii de la cârciumă beat.
Câinele nu te latră că te știe ca pe un cal breaz.
Intri în casă.
Scuipi pe jos.
Înjuri înjurături frumoase.
Arunci țigara aprinsă, țigara "Mărășești" în oala cu supa de găină.
Eu îți zic: Bețivanule, nenorocitule, nu ți-e rușine,
că te văd și te aud copiii cum scoți gunoaie pe gură,
și puți ca porcu, precis ai făcut iar pe tine!
Acum tu te faci că-mi dai o palmă,
dar te răzgândești.
Iei din gălețică o cană cu apă și o bei pe nerăsuflate.
Te arunci îmbrăcat pe pernița cu flori albastre și sforăi cumplit.
Doamne, cu ce ți-am greșit? zic eu
și îmi iau copilașii de mână, păpușa fetiță și
păpușa băiețel și mergem să dormim la mama.
Acum e dimineață, tu vii să ne cauți.
A venit tata!
strigă copiii, adică păpușile, în locul cărora strig eu,
tu te pui în genunchi de față cu toate păpușile,
îți ceri iertare și zici că nu o să mai faci.
Eu te mângâi pe chelie,
luăm copilașii de mână,
tu iei de mână păpușa fetiță,
eu iau de mână păpușa băiețel
și ne întoarcem acasă.
Peste două săptămâni ne jucăm din nou.
Acum nu mă mai joc,
"ciurcu-mă nu mă mai joc,
trag o linie de foc!",
că tu înjuri și scuipi și sforăi
de parcă ai fi un bețiv adevărat,
și mă duc să te spun la mama!"

Acum nu mai stă nimeni pe scaune,
căci scaunele zboară din perete-n perete,
și sticle dulci și firave pahare ca pulpa de adolescentă, zboară
în stoluri lungi și ciripesc, și pleoscăie ca peștii,
și gemete și bufnituri și oftaturi se-aud de parcă
un zeu și o zeiță ar face dragoste-n grădini îndepărtate.
Și toți dansează peste cioburi, doi și cu doi și-n grupuri,
și-n mijloc domnul inginer și chelnerul desculț la un picior, se pupă. Și zice chelnerul: "Ai mână grea!". Și
zice inginerul: "Dar și tu, pocnești cu competență amăsurată!
Dau eu un rând!"
Și dansul încetează.

Acum ei nu se mai cunosc,
căci dintr-o dată sunt cu mult mai tineri
și apoi orașul în care beau e atât de neînsemnat
că din greșeală a fost înscris pe harta altei țări,
țară, la rândul ei, atât de neînsemnată
încât geografii au înscris-o pe harta unui continent aiurea
unde-au găsit un loc mai liber pe un fir de apă
ceva mai depărtat de țările din preajmă.

"Pss, pss!", sub masa de alături
cheluțul se șterge pe față cu mâneca de sângele închegat.
"Pss, pss!" și îmi zâmbește fericit și-mi trage cu ochiul.
Cu ochiul stâng, o dată.
Cu ochiul drept, o dată.