în stradă
o pasăre neon ciugulește nasturi din omul de zăpadă
e ca o mașină de scris peste care știu că-n curând
îmi voi pune capul să dorm

nicio iarnă
doar se aruncă avioane de hârtie în spatele gării
o femeie cu saboți de lemn învie între șine și strânge involuntar pumnii
e cel mai simplu ceva din care am putut face-o fereastră
în mărul trecut de pe masă

nicio iarnă
doar vin căprioare să-mi mănânce din palmă
pentru că n-am mai fost niciodată aici
e ca și cum ai privi o minge colorată
într-un parc cu leagăne de fier
nimic
nu va începe să se miște

a nins peste cantină, voi pierde drumul spre casă
noroc că din clinchetul furculițelor se ridică speriate vrăbiile
e singurul semn la care mă mai ridic în picioare
nici foamea nu mai pustiește pe dinăuntru acum sunt felinare cu lanțuri albastre până-n pământ și câini
care urlă întrerupt, iar tata
tata se-așeaza primul la masă, cu bluza băgată pe-o singură mânecă
de fapt n-a venit niciodată mai mult

ninge intermitent de parcă ar ieși un suflet
femeile si-au strans copiii sub paltoane cum ar acoperi niste gropi
bătrânii rămân la urmă se apleacă mai greu
de-o sută de ori își leagă inima peste piept și totuși
nicio iarnă n-a fost mai ascunsă în pâini și mai ruptă
copiii
se uită la firele electrice cum se zbat pe pământ
și mestecă fără să știe

un minut mai devreme a nins
în oraș Dumnezeu se rostogolește la picioare
prin sticla aceea ochii se văd
neverosimil de mari

de-atâtea ori am adormit sprijinită de ușă
ninge intermitent
omul de zăpadă vine târâș
să mă țină de mână