Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșeala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință...”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”.