îți spălai picioarele gîndului
tămăduite de ele însele
nu mai umblau pe tărîmul cel de departe
blînde erau nemișcate picioarele gîndului
cel niciodată mulțumit doar cu flăcări
ci pleca în urma fumului ca o coadă de cometă
neclară
oarbă de propria-și teafără privire
surdă de înțeles în căutarea înțelesului
urcînd doar spre a coborî și mai mult
în craterele purpurii ale cărnii
neintuind zvonul de haos perfect nici chiar dinăuntru
nici înăuntrul său necoborînd vreodată
stropit de un sînge închipuit
încheiat de niște oase seci zbura înaripat de părere
pe cerul băltind necredința în șoaptă
striga
ce nu era decît tăcere tăcere tăcere...