Pe un drum - desigur drumul care duce spre moarte,
m-am întâlnit cu Soarele - era imens și frumos -
mi-aduc aminte, domnilor, în ziua a șaptea era
undeva lângă glasul sângelui, jos.

Mirat cum treceam prin solstiții
și singur, mai singur cu inima mea
dinspre Polul Nord, perpendicular pe pământ,
căzuse penultima stea.

Umbra mea creștea uriașă,
oblică peste tot Oceanul Atlantic -
până spre mările Sudului se răsfrângea
ca umbra palmierului antic.

Ca Lucifer împlinit cum creșteam
pe toată diagonala Pământului
sub mine continentele tremurau de frig
și dinspre Sud stârneam poalele vântului.

Mările fierbeau căutând să evadeze
din apăsarea atracției planetare -
și de asta, din douăzeci și patru în douăzeci și patru de ore
se zbuciumau prin fluxuri și refluxuri lunare.

Totul era frumos privit de-acolo, de sus,
bolta, după cum știi, nu mai avea decât o singură stea -
dinspre Oceanul Atlantic până-nspre mările Chinei
umbra mea imensă trecea.

Am încercat să iau în palme Pământul
să-l ridic ca pe-o jucărie-n neant -
n-am făcut-o, mi-a fost milă de bițeii oameni
și-apoi ar fi fost ceva stupid și pedant.

M-am mulțumit așadar să privesc:
s-au scurs între timp milioane de ani, generații,
era un fel de civilizație ciudată, cu linii oblice
și care fusese primită cu destule ovații.

Oamenii aveau pretenții interplanetare
și își ascuțeau armele pentru un război greu,
se profețea cucerirea Lunei și-a planetei Marte
și antidot pentru veșnicie îl țineau într-o sticluță pe Dumnezeu.

Deodată un vânt dinspre mările Sudului
peste trei continente străbătu transversal;
umbra mea creștea uriașă - copacii se culcau la pământ -
începuse celebrul cataclism universal.

Oamenii fugeau zăpăciți - civilizații cădeau în ocean -
doar câteva secunde... apoi deodată o liniște grea;
ca un final răsări Soarele gol,
și peste toate umbra mea imensă ardea.