Mi-a zis un om prea bun
așa precum vă spun:

A fost odată o căpriță
cu șorț și cu bundiță,
ce-avea la casa ei
trei iezi mai rotofei.

Și, într-o zi pare-mi-se
iezilor ea le zise:
- Dragii mamei copilași,
faceți câțiva pași,

fuga-fuguța
iute la mămuța.
Ascultați cu luare aminte
la a mele cuvinte.

Merindele s-au terminat
iarba-n curte s-a gătat,
tre` să merg după mâncare
tocmai în pădurea mare.

Voi să-nchideți ușa bine
cu zăvorul după mine!
Iară să nu se deschidă
până nu voi fi în tindă.

Și ca să mă recunoașteți
dragii mei isteți,
eu așa vă voi cânta
când voi aștepta:

Trei iezi, cucuieți,
ușa mamei descuieți
că mama v-aduce vouă
iarbă-n rouă,
frunze-n buze
drob de sare
în spinare,
mălăieș în călcăieș
și flori multe de măceș.

Să nu faceți nerozii!
Numai când veți auzii
cântecelul meu duios
să deschideți curajos.

Alminteri, greu e peste noi
și vom intra în nevoi.
Copilașii au răspuns
că vorba le-a fost de-ajuns.

Și-a plecat capra liniștită
neștiind că-i amăgită,
căci după casă pitit
se află lupul cel lihnit.

Ascultase pe furiÈ™
vorba caprei - din tufiÈ™.
Și-ncercă venind la ușă
să imite-a lor mătușă.

Neștiind că-i răposată
iedeul mare fuge-ndată
să tragă zăvoarele,
să-și întindă brațele;

însă-un frate de al lui
spuse iute că ea nu-i!
- Ai uitat frate că-i moartă?
N-au găsit-o sfâșiată?!

Auzind lupul așa,
se gândi el a trișa
și se duse la fierar
s-ascută limba măcar.

Poate cântând mai subțirel
îi va păcăli-ntr-un fel.
Vai și-amar când se întoarse
căci iedul zăvorul trase.

Geaba spuse cel micuÈ›
că nu-i voce de drăguț:
- Nu-l cântă mămica mea!
Tu auzi că nu e ea?!

Dar fratele mai mare
mai căpos și fără stare,
ușa o slăbi puțin
negândind că-i un străin.

(De frică iezii frățiori
se pitiră temători).
Atunci lupul rău și hâtru
ce-l credeau a fi cumătru,

se năpusti asupra lui
și-l înghiți, ca pe un pui.
- N-ajunse nici pe-o măsea!
El fu bun, da` aÈ™ mai vrea.

Hei... Era tare liniște...
Și-ncepu să caute.
Căută pe după ușa
înghițind silos din gușă,

căută sub masă,
se uită prin casă
și negăsind nimic
vru a se odihni un pic.

Când se așeză pe pat
l-apucă un strănutat.
Tiii! Să vezi câtă prosteală
alt ied cu mintea goală:

- Noroc nănașule a strigat
iedul cel vârât sub pat.
- Ah, ghidușule ce-mi iești
nu gândești ce-o să pățești!

Vino la nănașu să te puuupe!
Îl prinde și în dinți mi-l rupe.
Vai și vai de capul lor!
De-ascultau de frățior,

erau teferi, fericiți
nu rânjau acum din dinți.
Lupul, vinovat mâncău,
ca să facă mai mult rău,

le-așeză chipu-n fereastră
în ciudă la mama noastră.
Iară capra când venii
cântă la ai ei copii.

Dar în loc de trei poznași
ieși doar unul, mintenași.
Și-ncepu să povestească
din plâns fără să se oprească,

spunând singurului părinte
totul cu lux amănunte.
Iar după ce s-au liniștit
caprei în gând i-a venit.

Și zise: - De-acum dinte pentru dinte!
El va simți mânia mea fierbinte.
Am să-i pun poftele în frâu
băgându-l în foc până la brâu.

E rândul lui acuma la durere
și-l voi privi, încet, cum piere.
Scăpa-voi satu-ntreg de lup
inima când o să-i rup.

Precum ea cu durere a promis
pe lup fără teamă mi l-a ucis.
Doar așa mult osândita mamă,
își făcu iedul de-o seamă.

Crescu mare și frumos,
țap cu coarne, arătos.
Astăzi mândră este ea
c-a fost bună, n-a fost rea.

Și... uite-așa am încheiat,
povestind pe jos am stat.
Și-am să vin și altădată
să vă spun povestea toată.


Sfârșit.