m-ai întrebat
ce naiba au ochii mei azi
i-am conturat cu cărbune ți-am zis
după culoarea sufletului meu
iar senzația de nisip
e plânsul ăsta interminabilă stare

încă nu știu dacă am vârsta la care învăț viața
sau învăț moartea
fiecare zi e nebunie curată
nu știu cum se face că
trăiesc repede
iar acasă pașii mi se-ntorc întotdeauna pe întuneric
de parcă timpul nu zboară
zbiară

se roagă preotese-n templu
când se răsucește în ape tulburi noaptea
fie-mi iertată insomnia
ca un zid înalt între mine și tine
fie-mi iertate visele toate
cu pruncii noștri uciși