întotdeauna cartea stătea pe noptieră
era ceva proaspăt între coperțile ei miresme de cer senin
răzbăteau asemeni unor cocori întinzându-și aripile peste tot tavanul
ochilor mei de copil
ochilor mei

în camera alăturată auzeam marea cum izbea furioasă mișcând
tablourile cu liniște din care frunzele se scuturau geruite și galbene
o lună palidă apărea
apărea

atunci, mă gândeam acolo, la casa pieptului tău
focul se juca pe pereți desenând munți albaștri între flori de iasomie
gândurilor mele de om
gândurilor mele


cum spuneam, cel mai greu este să te obișnuiești cu singurătatea de sub carne
să o lași să se îmbibe în tine până nu mai rămâi decât tu
între tine și tine, cine mai poate fi?