Din haos făr’ conștiință
Amandoi au luat ființă,

Dintr-un haos fără nume.
L-au numit cu a lor glasuri
Și i-au spus că-i a lor lume.


El la ea :
Se uită omul, și se pierde
Printre forme și un fel de
Zâmbet strălucitor.
Când dintr-o peșteră a minții
Eva strigă doar minciuni.
Cu limba-și gâdilă toți dinții,
Ea te pierde, dar vrea ca tu
Singur să te aduni.

Cu iasomie și cenușa
Ochilor, și-alte licori,
Crezi că-nvii dar defapt mori ;
Lilieci, fantome, abur,
Vin din sânge, flori de laur,
Părul ei – boboci de aur,
Eva-l vrăjește.
Și din al ei pantece gol
De un măr se scotocește,
Îl găsește,
Și îi dă lui și el mănâncă
Fruct din Eros, măr himeric,
Adam moare pe o coastă
Sub un zâmbet alb, feeric.

*

Lasă acum, de vei lăsa
Vraja ei, și viață veșnică
Eu îți voi da.

-Nu, noi venit-am împreună
Împreună să trăim.
Fără de care balanță
Și haosul e în declin.
Căci pântecul ei e tot haos
De unde viață luminează,
Căci așa cum ea distruge
Tot așa ea și creează.