Voi da un strașnic banchet în cinstea vieții mele!
Banchetul va fi pe o stradă îmbrăcată în catifea și va fi memorabil.

Moluște purtînd coadă și carapace vor bea gin cu bursucii. La mese,
se vor aduce crocodili mici, în cupe argintate, în suc de portocale.
În jurul mesei, vor conversa amabil mamifere drăgălașe,
care se încarcă la priză și gătesc într-o mie de feluri pilitura de fier.
Gîndaci îndrăgostiți care iubesc apusurile de soare vor cînta
în cor “l’amour c’est un enfant frivole”! Iar eu îi voi plînge
pe toți cei care au fost invitați și n-au putut veni din
pricini diverse. Mă voi gîndi la ei ca și cînd aș fi pus
un șoricel în cușcă alături de un boa flămînd și m-aș văita
pentru bietul șarpe cum o să-l zgîrîie șoricelul cu
ghearele lui ascuțite și cum o să-l rănească șoricelul cu
dințișorii lui ascuțiți, ca niște mici pumnale veninoase! Și-mi voi aminti
cum stă răstignită sămînța mîntuirii și-a milei, amestecată
cu sămînța mea, pe toate cearșafurile pe care m-am întins.

N-aș vrea să fie careva supărat: eu am plătit din greu să dau
banchet pe strada asta, să nu veniți nechemați!
Mă tem că am început să spun adevărul.
Mă tem că voi fi un bătrîn gol în fața morții și mă tem că-mi voi
aminti trupul primei mele femei după optzeci de ani ca și cînd coapsele,
sînii și coastele aceleia, pe care n-am s-o uit, ar răsări sub degetele mele.
Mă tem că voi tot apărea, ani de zile, în tot felul
de fotografii pe care nu le-am văzut niciodată.

Că voi răsfoi în gînd un album dispărut în mai multe incendii,
un album cu pianiști cărora împrejurările le-au zdrobit degetele,

cu javre simpatice care n-au fost iertate de înec.