miroase a umezeală și a deznădejde în biserica nenăscuților
lumina galbenă și slabă ca o îmbătrânire
prematură bate cu pumnul de trei ori
calendare cu sfinți potirul ciobit pofte trupești
pline pe jumătate întru iertare

(în capul scărilor o pasăre trage clopotul a pustiu)

dintr-o dată ca și cum nimic altceva nu mai contează
povara păcatului mi se pare violetă mai violetă decât
un singur triunghi conjugal atât de singur încât
nu mai avem nevoie de identitate
numele noastre se preling pe trupuri
le aud cum alunecă într-o simfonie a umilinței
spre genunchii rupți și însingurați precum
cele șapte lumânări

(Dumnezeu îmi măsoară pulsul cu barba rigidă
alb obosit transformat
lăsându-mi la îndemână
anafură și apă pentru împărtășanie)

avem răzbunări colorate și goale ca niște baloane
cumpărate din târguri pentru zile negre
le fluturăm înainte de masă ca și cum ar fi
adevărurile de care avem nevoie să digerăm desfrâul

(nu vei ști niciodată dacă eu recit psalmii cu dicție perfectă)

ca și cum ar fura o piatră din mijlocul focului
tăcerea neîndestulătoare apasă nordul
cu trup uscat câinii deșertului se-mperechează
între mărăcini
confuz
tulburat

(nu vei ști niciodată unde începe
săptămâna oarbă
și
unde se termină nebunia)

hainele cad răpuse de boală
peste explicații inutile într-un absurd
joc al orbirii mai oarbe decât mijlocul unui lotus

(eu simt urlu negociez cu mine însămi
eliberarea ta din mințile ibovnicelor)

sâmburele fructului interzis nu are spini