când toate mă apasă și treptele se surpă
sub pașii mei ce-nvață cu greu mersu’-napoi,
și când privesc spre oameni cu ochi uscați și goi,
atâția clovni ai lumii, care în circ se spurcă,

și nu răspunde nimeni ... atunci parcă mă sperii,
scad oameni și adun fățărnicii, trădare,
mă alcătuiește și gândul că se moare
când Dumnezeu nu poate să vină în mizerii –

pesemne, prin biserici, îngeri rămași să plângă,
mai rar încheagă vise din dragoste și spaimă
apoi, cu frumusețe, pun totul într-o rugă

să îmi alunge gândul că oameni mă defaimă
și toată răutatea nu poate să distrugă
un suflet care plânge desculț și fără haină.