E-acesta cel de fiecare clipă
oraș al meu și pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
și nopți prelungi în care-ascult cum bate
sub căptușită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n șuvoaie,
un puls mai rar și mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrățișărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci și negre urne
ce se golesc văzându-l de cenușă
și dulce timp petrec cu el sub ziduri,
și stăruie-n plăceri din ușă-n ușă,
și-i mângâie pereții supți de riduri
și rănile și cerul tras în schele
și câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
și mierlele cum prind să se-nmulțească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor pași ce-nvață să-i sărute
în mers ușori ca frunza caldarâmul.

[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, București, 1976]