după fiecare noapte de dragoste ceva se distruge în mine
nu contează celulă sau templu
sunt o cameră goală cu o podea umflată de apă
un copil speriat care stă jos înghețat de spaimă
cu mâinile țin picioarele să nu fugă din smalț
dacă ridic capul am o fereastră pe zidul din dreapta
dacă nu-l ridic am o fereastră pe genunchi
aici rulează nonstop povești antiseptice
doamna cu pălărie albastră, sunt eu
nu te mira, și cea care frământă
pământul sub unghii tot eu
aici am balansoare și aripi și tigri îmblânziți
dacă vreau plouă, dacă vreau ninge
orbii lui Sábato îmi țin de urât, sunt din ce în ce mai puțină
tu nu ai cum să vezi toate astea, deși uneori e ciudat de firesc

în seara asta am să las inima deschisă
un fel de „noaptea muzeelor”, oricine poate intra
admira, vor fi puse indicatoare pentru cei care nu mă cunosc
studenții vor lua notițe despre cum am iubit, cum am parcurs
tot bâlciul de vise pe jos doar cu un poem în brațe
alții își vor scrie numele pe ziduri, vor desena alte inimi
care de care mai încăpătoare, am scos paharele noi
vinul cel bun, băncile sunt vopsite, curățenia de primăvară
a coincis anul acesta cu noaptea de sticlă
prin pielea mea se pot vedea iceberguri, cârduri de pinguini
după fiecare noapte de dragoste ceva se distruge în mine
iubirea zornăie prin vene ca un șarpe cu clopoței
cine știe anul următor sângele ce va aduce la mal
ce fel de substanțe toxice, gunoaie
se vor depune pe această bucată de pământ