XXIX

ți-aș scrie ție-o mie de sonete
cum mi te-nșerpi în gânduri, suplă, nudă
ca dup-atâta rea și multă trudă
să mi te dai deplin, fără regrete

să exersăm poziții și-n caiete
să consemnăm doar una mai zăludă
de care lumii n-a fost dat s-audă
și-n care noi ne-am contopit torente

zburând vijelios către câmpie
și domolindu-se apoi spumate
ți-aș scrie toate astea într-o carte
ca tu să mi te dai deplin doar mie

și-aș uita de-apropiata moarte
cât dragostea de tine mi-este vie.

XXVI

oh, cum aș vrea să uit drumul spre tine
și mângâierile ce le-ai săpat
cu fierul roș în trupu-mi afânat
și dezmierdări ce ar aprinde-o lume

de câte ori crezut-am c-am scăpat
dar m-am întors și mai flămând de tine
și printre-orgasme și adânci suspine
nebun pe veci iubire ți-am jurat

iar tu în schimb doar jale mi-ai tot dat
și lacrimă și dor și-amărăciune
chiar și acum când mă întorc la tine
plăcerea cu durerea o împart

și între frumusețe și-urâciune
de tine pururi o să fiu legat.

XXVII

ca secera e trupul tău pe vară
ca biciul rotindu-se prin maci
pe pleoape ca rimelul bântuit de seară
biserică în care tu nu taci

și-ai mai putea din când în când să fii
păcatul meu din urmă - o trădare
când într-o inocentă nepăsare
mă uit cosit cu iarba pururi gri

oh, florile închise în ghivece
ca răstigniții de închipuiri
când tu, pe grapa orei care trece,
mă netezești de amintiri

cădelnițând cu toamnă peste toate
ca secera îmi ești, ca cea mai dulce moarte.

XXIV

ca iarna care rece n-are milă
sunându-mi trist în oase-a viscoleală,
așa și tu - m-arunci ca pe o filă
pe care mâzgălit-ai flori de ceară

ești toată sex - și treci ca o șenilă
peste iubire terciuind-o-amară
iar sufletului dai de mântuială
surâsuri șterse, fade de senilă

oh, iarna visurilor numai rele
ce-mi umblă-n carne cu dorinți deșarte
te voi păstra nebun în astă carte
uitând că treci candidă prin bordele

frumoasă ești - urâtă vei fi, lele!
atuncea să te văd cum râzi de toate!

XXV

sunt zilele mai reci, parc-o derivă
ne poartă-n certuri vălurind amar
eu sunt din ce în ce mai solitar
tu ești din ce în ce mai colectivă

sunt iernile mai stranii, agresivă
se lasă-n ochi albeața și au revoir
nu mă mai vezi, nici eu nu mai tresar
picăm în amintiri ca-ntr-o etuvă

iar serile, oh, serile-s albastre
cu mișcătoare umbre-n orizont
ca bărcile - iluziile noastre -
când caută-n furtună un alt port

ciocnindu-se de stânci în reci fiorduri
cu noi lunateci, neștiuți la borduri.

XXVIII

nu ești tu cine știe ce Demelză
da să toci bani nici dracu nu te-ntrece
m-ai îmbătat mereu cu apă rece
și alții mi-au luat locul pe dormeză

îți dară unii labe peste freză
eu nu ți-am dat decât să poți petrece
și să-mi păstrezi un colțișor în fresce
chiar prins si-ntr-o fragilă pioneză

acuma zici că ești borțoasă, cine
s-ar cumeta să își asume riscul
să-nchidă lumii-ntărâtate pliscul?
de s-ar găsi ar fi haram de mine

că mi-ar rămâne coala și cu pixul
și-un cec de care nu mai știe nime.