Cu unghiile întrepătrunse de pământ,
Apasă pe clapele pianului amuțit,
Așa cum după truda zilnică un sfânt,
Își spune rugăciunile în asfințit.

Umflându-și penele în piept,
După o zi dogoritoare,
Adoarme silueta-i în clarinet,
Dogma zilelor istovitoare.

Trăgând de corzi ca un nebun,
Căci din el se varsă râuri,
Suflet în trențe și în costum,
Din teatru-n-birt - pe drumuri.

Cu ochelarii pe nas în jos,
Și trupul femeii uitate în brațe,
ÃŽi scoase din coaste un os,
Târându-l scârțâitor pe ațe.

Cu două ramuri de smochin,
Atinge streașina fierbinte-ncet,
Mai varsă un pahar de vin,
Să-mbete iar înc-un regret.

Cu ochii închiși, cu capul legănând,
Mormăie gros prin a pliscului fisură,
Gânduri, esențe de sixtet înecând,
În jertfa sufletului de făptură.