O trase după el în coridorul răsunător, cu fresce șterse.
Înăuntru nu îi mai găsea nimeni. Ea duse mâinile la gură.
Draperii roșu bourbon se tăvăleau pe podeaua ceruită.
El o împinse acolo în mijloc. Nu erau ei tineri?
Nu le deschiseseră toate ferecăturile întâi arama lucrurilor
apoi a pielii în care s-a topit viață dimpreună?
Erau singuri, pierduți. Rochia ei s-a mai zguduit o dată
și după aceea s-a dus în gol. Căci tot mai multe învelitori
împrejmuiau atunci dumnezeul străveziu ce
trăgea aerul și îl ținea în el
să nu fie de ajuns

un deget apasă
ca pentru o fotografie îndepărtată

din galeria de metal
un cui agață pieptul acolo în mijlocul
frescelor bourbon

și jaluzelele își dau drumul