Himera LXIV

Ivirile-ți mi-au fost mereu merinde
ÃŽn drum spre umbra lumii celeilalte.
Dacă te văd pe căile înalte
Când Dumnezeu luminile și-aprinde,

Voi fi cel care fără preget vinde
Și sufletul cel veșnic viu, incalte
Ca inima să poată să-mi tresalte
În armonii celeste când cuprinde

În stih de aur roua frumuseții.
Dar, vai, în negre pulberi se preface
Când pune gheara moartea cea rapace
Și-ucide-n zori lumina dimineții.

Ca gâze-n chihlimbare stau poeții
Când arma prinde glas și cântul tace.


Rătăcirea LXI

Ce fiară-și are-n mine ascunzișul
Când ochii mei deodată se aprind,
Ce aprigă dorință și ce jind
Fac să-mi sclipească ochiul precum șișul?

Haiduc de-aș fi cutrierând desișul
Sau Ahasverus, veșnic în colind
Ca apa care susură pe grind
și cară-ncet balastul și pietrișul,

Așa și eu adun în mine anii
Ce se depun pe suflet precum zgura
Și doar în inimă mai simt arsura
Că nu pot fi la chef cu toți golanii.

Dar tocmai ea îmi face-acum zâzanii
Și firul vieții și-a scurtat măsura.