Pe o piatră cenușie am cioplit doar un cuvânt,
Mic, stângaci rămas acolo în neostoitul vânt,
Să-l mângâie și să-l roadă după cum i-o fi sorocul.
Întristat am fost o vreme că i-am irosit norocul

Scrijelindu-l la-ntâplare pe o frunte atât de seacă,
Chinuit va fi sărmanul până când să se petreacă.
Vinovat peste măsură, să repar nebunul ceas,
M-am întors, când, dintr-o dată, piatra parcă a prins glas:

,,După ce că-mi chinui trupul cu-a ta daltă grosieră
Ai făcut și cale-ntoarsă, mintea ta cât o himeră
Să-mi răpească și durerea ce cu viață m-a-nfierat
Să port tatuat în mine propriul tău ascuns stigmat.

Fă mai bine cale-ntoarsă cu-al tău gând neobrăzat,
E al meu pentru vecie ce-ntr-o clipă ai brăzdat,
Acum du-te, cată-ți drumul, mă lasă cu ce-i al meu
Până m-o face fărâme numai bunul Dumnezeu."

Rusinat m-au cuprins lacrimi pentru clipa de neștire,
Huligan m-o numi soarta dând cu barda în iubire.
De atunci drumul e altul, nu că e mai lin sau drept,
Însă parcă alt hram poartă piatra-mi seacă, cea din piept.