I

Din lună n-a rămas decât un singur pas de al tău
și într-o draperie de flăcări părul pădurea te visează
stea verticală, noaptea pierdută în oglindă, semn rău
în bufnițe ca-n cești umbra se-nspumează
pe masa acestei nopți lumina își dezbracă mănușile:
crinii
și-n stejarii grei ca-n colivii atleții
dar din loc în loc
capul tău e un bloc de foc
și un bec al frumuseții

II

ÃŽn acest fluviu bolovanii sunt capete de lei
și apa o frunză într-o lacrimă neplânsă de vreo stâncă

în coame stele ca oase sfărâmate de scântei
și o antilopă de nămol urcă la cer
apari în nori la ferestrele de aur
ca o efigie a aerului
din soare a rămas un cap de taur roșu
și cuvintele până la frunte se prefac în flăcări
în mâini ții un stilet al florilor
și țipătul unui parfum când deschizi brațele.

III

De la glezna ta e o tibie de cer la genunchiul lunii

și fluturii sunt m'ini care au rămas de aur
acele clipe în pești se aprind
închide ochii, fă-mi loc în tine
și ușile se deschid și se închid
ca grădinile în fructe
cine dărâmă scările din munți
când regele trece cu calul prin inelul tău
mă îndrept spre el
el se apropie de mine
cu pașii nopții în stele desculți
cine dărâmă scările din munți
în trupul dimineții când legumele sunt fragede
eu am văzut
regina ideii culegând anateme