că trec avioanele și se dărâmă ca unul dintre turnuri și oamenii din ea se sperie, mai întâi se îngălbenesc ca o pudră de frunze strivite soldățește, țipă ca păsările în roată deasupra stârvului, unii în picaj își dau drumul în libertate, întorcându-se în pământ semințiile, alții își sună rudele, fac poze de groază cu celularul, spun ultimul te iubesc, unul în fața celuilalt, celălalt în fața altuia, altul în fața unuia, spun te iubesc în fața telefoanelor, în fața camerelor de supraveghere, în fața oglinzilor, în fața monitoarelor și lumea se transformă într-un ecou te iubesc și într-o undă te iubesc, toți spun te iubesc în loc de orice rugă, acum ei își dau seama că iubesc cu adevărat, că nu mai e timp să o spună, că trebuie să urgenteze să o spună și, din disperare, urlă te iubesc iar unii chiar se aruncă în gol cu aceste cuvinte, un șir lung care se deșiră până la ultima consoană, de fiecare om în cădere liberă flutură un flag te iubesc și fiecare vocală și fiecare consoană scrijelește pe ziduri, însă alții, poate ușor optimiști, se îmbrățișează, se sărută, se privesc și se resemnează.
dar femeia aceea sunt eu și oamenii aceia din mine nu-și mai găsesc astâmpăr, mă dor și mă tulbură, mă iubesc și îi iubesc și mă prăbușesc cu ei cu tot într-o emoție cu care doar toamna aceasta mă terorizează, mă străpunge cu fuselajul, cu aripile, cu profundorul.
din iubire.

(22 sept 2011)