e a șaptea zi deja
de când caut în mine
zidul

un lătrat
mă invită insistent
afară

ploaia îți picta cu migală
chipul
pe poarta casei

aerul din golul
lăsat de trupul tău
îmi intră tiptil în plămâni —
rece
și gustos
ca un țipăt

e un lucru extraordinar faptul că n-a concurat nimeni
cu spațiul
în care ți-ai ascuns
cu grijă
întunericul

așa că poți să-i mai privești
cupola
în liniște —

până când
îți voi culege tăcerile
și le voi vărui
necontenit

respirându-te…