stau strânși unul în celălalt de parcă ar presimți o iarnă
de parcă singuratea s-ar hrăni cu rădăcini.
multe crengi foarte multe
se apleacă și-mi mângâie obrajii
liniștea poartă pe umeri tot felul de zvonuri
despre noaptea care a prins luna în colivie
copacii tremură trunchiurile lor mă strivesc uneori țipă
ca păsările.

taci taci odată tu inimă de om
norii aruncă frică peste noi
cineva îmi oferă un braț lemnos altcineva îmi lovește gleznele
în grabă ne amestecăm sufletele
pierdute prin vizuini.

de atunci
au trecut poate ani nu știu exact
doar simt câteodată un gol de mărimea unui glonț
și în trupul meu e o tăcere ciudată
care mă înspăimântă.