ești, pierdut printre vise și iluzii naive despre o lume diferită,
ești, adeptul ideii, că viața ta e degeaba trăita.
ești, înconjurat de mic doar de oameni pe care ți se pare că-i urăști,
da, nu spui asta nimanui, că nu gasești cui să-i vorbești.

ești, prea des bîntuit de gânduri necurate despre moarte,
ești, sfîșiat de faptul că nai cui spune frate.
ești, mai mereu ignorat de cei din jurul tău,
și-ncepi să crezi că ești doar un demon păcătos, uitat de Dumnezeu.

ești, crescut de mic cu o doză prea mare de violență-n sînge,
ești, mai tot timpu’ plin de lacrimi, da nai cui i te plînge.
ești, în fiecare zi lovit din spate de falșii tăi amici,
și te trezești tîrziu, simțind veninul acelor d’arici.

ești, de ceva timp, dușman cu îngerul tău păzitor,
ești, cel ce vede filmul în alb-negru, cu toate ca acesta e color.
ești, deja obișnuit pe toate-n tine să le ții,
și toturor le spui mereu, că cine ești nu știi.

devii, scârbos, și lumea-n ceața începi so vezi,
că dup-atîtea zile negre, nici în speranțe nu mai crezi,
te pierzi, încet pe drumul vieții, scoțînd un fum din hău,
nu fi naiv, căci cu cît ești tu mai sincer, cu atît mai falși sunt cei din jurul tău.