pământul se vindecă în fiecare zi
când noi parcurgem geometric
drumul până la serviciu. sărută
păsările care se apropie de el
și râde mefistofelic cerului care
se simte tot mai bătrân. pământul
mănâncă orice. poeme, haine, leșuri,
dragostea albă rămasă rest într-un
bar. în tot acest timp cerul rabdă,
așteaptă otrava ultimă a sufletului,
îi bate inima de atâta abstinență.
știu că pentru el fiecare respirație
urât mirositoare e un fruct copt.
aceasta este dragostea stricată
a lumii. doi stau deoparte
și așteaptă momentul în care
brusc să absoarbă lumea de aer.
privesc cum trupurile noastre
mergând spre serviciu tremură
rotunde ca niște umbre de viață.
totul devine atât de furios încât
ochii mei strălucitori câștigă
un miros abundent de salcâm.