nimeni nu trebuie să vadă
mi-am îngropat pervazul în scrum
și iarna se rostogolește peste el
ca o minge de plastic de-un leu
ieftină și tăcută

n-am recitit uitarea de zile bune
am stat cu degetele lipite de geam
mama a țipat și-am vrut
să o trag afară
să-mi scuture obrajii de vânăt

dincolo de noi
auzi vântul cum trece sever printre bătăi de inimă
câteodată mai plesnește un oblon ruginit
și-l înjură nervos pe tata

același bărbat care fumează ghemuit
ca un cârcel afurisit prins de piciorul
soldatului întors din ultimul război

la noi în casă toate-s ca la început
doar femeia încă se mai naște