Tristețea mea e poate-un fel de vină
și-nsingurarea-n care mă-nfășor,
că nu mai știu sau poate îmi e dor,
de ce îmi sunt chiar mie azi străină?

E arșiță-n troiene, fluturi mor
când iernile se tânguie-n surdină,
lumina e în straturi și puțină,
dar nu mă tem, e doar un simplu zbor.

Cu lacrima de tine mult prea plină,
cu palmele ieșite din decor,
mă strâng zăpezi la piept dar mă strecor,
străinul meu. Un fel de heroină
și-un fel de întuneric plutitor
îmi răspândesc himerele-n lumină;

de mă respiră, verde, o colină,
aproape am să uit cum e să mor.