I

Pentru nasturii pierduți în tramvaie,
Pentru rochiile sfâșiate la manifestații publice
Când se pornește o ploaie torențială,
Pentru geamurile de la subsoluri
Sparte cu piciorul de cheflii în zori,
Pentru mănușile desperechiate,
Pentru cârja uitată în colțul camerii după moartea unijambistului,
Pentru obiectele depuse la muntele de pietate
Nescoase și vândute la licitație ca la târgul de sclavi,
Pentru mașinile de călcat, cu mangal,
Svârlite pe maidane
După ce au ruginit ani de zile în beciuri,
Pentru umbrelele ce-și poartă doliul
Fiindcă știu că vor fi rătăcite,
Pentru cărțile din biblioteci, eterne ocne,
Pentru cojile de ouă ofensate după facerea omletei,
Pentru cojile de nuci, sicrie profanate,
Pentru mucurile de țigări, cărora le dăm sărutul lui Iuda,
Pentru locurile năpădite de buruieni după plecarea circului,
Pentru fotografiile decolorate, cerșind o privire,
Dar de care nimeni nu-și mai aduce aminte,
Fiindcă au căzut din albume ca dintr-un tren
Pentru șinele de tren peste care nu mai trece nici o locomotivă,
Pentru acele de gămălie strâmbe,
Pentru cuiele fără vârf,
Pentru penițele răscrăcărate ca niște târfe bătrâne,
Pentru becurile arse și mantalele zdrențuite în războaie,
Pentru galoșul pierdut în zăpadă, pas al omului de cauciuc,
Pentru cheile fără broască și ramele rupte, fără tablouri,
Pentru oglinzile sparte, aducătoare de nenoroc,
Pentru halatele bolnavilor din spitale,
Uniformă comună a suferinței,
Pentru toate aceste fantome uitate,
Propria mea fantomă, uitată, ca un afiș.

II

Trompeta țipa ca o femeie, părăsită pe țărmul mării,
Când perechi dansează pe valurile de coniac.

Aș vrea să mă înțelegeți, procurori ai lumii,
Eu însumi sunt o trompetă:
Tuturor oamenilor li s-au tăiat degetele
Și a murit trompeta.

Atunci, vă dați seama, a fost pentru mine o problemă de conștiință:
Eu nu pot să tac ca o trompetă,
Ca un deget amputat.

Am tras cu ultimul meu deget,
Încremenit pe clapa trompetei,
Și trompeta a țipat ca o femeie părăsită pe țărmul mării
Când perechi dansează pe valurile de coniac.
Pentru faptul ăsta mă puteți condamna la moarte,
Ce importanță mai are,
Când niciun deget nu mai caută sunetul trompetei,
Când niciun om nu mai are degete?
Călăul va fi obligat să mă ucidă cu pumnii
Pe mine ultimul deget, supraviețuitorul acestei lumi
Fără degete și fără trompete.

Știu, și după mine vor dansa perechi pe valuri de coniac.

Dar trompeta va tăcea pentru totdeauna,
Așa cum numai trompetele știu să tacă
După ce au țipat pentru ultima oară,
Ca o femeie părăsită pe țărmul mării,
Atunci când perechi dansează, mai departe,
Pe valurile de coniac.

III

Plantați-mi pe mormânt o solniță:
Ador gestul solemn
Când cele trei degete
Presară în mâncare cristalul,
Ca pe o ploaie a gustului.

Plantați-mi pe mormânt o găină
Ador această pasăre:
Simbol smerit al fecundității.

Plantați-mi pe mormânt un chibrit,
Ador gămălia lui de fosfor
În care doarme, înlănțuit pentru eternitate,
Prometeu.

IV

Toți m-ați mințit
Nu vă mai cred.
Caut ora în ochii pisicii mele,
Nu mă induce
Niciodată în eroare.

V

- Ce-o să faci când o să moară Regele?
- O să bat toba.

- Ce-o să faci când o să izbucnească războiul?
- O să bat toba.

- Ce-o să faci când o să-ți iau toba?
- O să bat toba.

VI

O, ce bine ar fi dacă brânza s-ar chema „a-ba”
Dacă mâinii mele stângi i-ar spune „a-ba”.
Dacă te iubesc,
Te urăsc,
Am venit,
Am plecat,
Am murit s-ar pronunța: „a-ba”.

O, ce bine ar fi dacă toate cărțile lumii n-ar avea decât o singură filă
Și pe această filă
Ar scrie un singur cuvânt: „a-ba”.

Dacă toate ziarele pământului n-ar avea decât o pagină
Și pe această pagină ar sta scris o vorbă: „a-ba”.

Dacă toți copiii, în prima lor oră de clasă,
Ar învăța două litere
Și apoi să li se înmâneze diploma de doctor în litere
Pe care să scrie o singură vorbă: „a-ba”.

Dacă și acest poem,
În locul atâtor cuvinte inutile,
Ar fi avut unul singur:
„A-ba”.
O, ce bine dacă în loc de „a-ba”, s-ar spune a--ba!

1943