Cu altul pe o bancă bătută la un nuc.
De țigle arse târgul roșea până departe;
O toamnă despuiată, un vânt de balamuc
Se călăreau la vale pe ierburi multe, moarte.

Și cel căzut cu capul în pălmi, pe vis năuc,
De-atâta lâncezire scăpase un trabuc,
Muc desfoiat și umed la capătul subțire:
De sufletul acelei amiezi de-ngălbenire.

Lumina îndoită părea cu-un fel de apă;
A drum, locomotive fumau dintr-o supapă;
Era la ora albă, când nu știai să zici
De-i patru, două numai, ori a trecut de cinci.

Perechi duminicale de Else și de Hans
Suiau la hanul mare, din deal, unde e dans,
Un han cu nume dublu, nu știu să-l mai țin minte,
Cu vaci și servitoare și duh de-ngrășăminte.

Cum Else foarte multe de Hanși răzmate-agale
Visau, mă cercetară dulci planuri conjugale.
Pe aburii aleei, la nucul melancolic,
Idila ancorată se închega bucolic.

— “Dar, Toamnă! Bărbăția cea dreaptă nu e dată
În sine să se toarcă, sucită și uscată?
Ca frunza podidită din creștetul de nuc
În pălmi, în pălărie, pe umeri, pe surtuc.”