Când toți dorm, o liniște ciudată de cal fricos
joacă umbre pe spinarea aurită a celui care se ridică și pleacă,
se ridică și pleacă, se ridică
și pleacă,
se clatină lustra, semn că mai mult decât
dulceața acestor buze, goliciunea acestor cuvinte,
dezmierdarea acestui nume,
aud apa cum sună, făina de grâu cum se-adună,
truda morilor dincolo de deal, dincolo de aceste toate,
nimicuri.

Știu, din ea nu se mușcă, din ea nu se rupe,
în ea se adâncesc coatele, se scrie prohodul, se îngenunchează
în fața celui care se ridică și pleacă,
se ridică și pleacă, se ridică
și pleacă,
dezbină și înmulțește.
Trebuie să alegi, hai, trebuie să alegi.
Persuasiv ești, diavole, dar eu voi fugi de tine,
căci asta e datoria ta, să mă prinzi.
Iar dacă reușești acum, când prin toate alerg așa, nemișcată,
o lumină senzuală va intra în sfera aceasta născocită,
ca un cuțit sclipitor, ascuțit,
deopotrivă,
în sex, în pâine.



MEMORIA HIENEI, 2018