Ca să pot să-ți dau de suflet,ca să pot să te-nțeleg,
Voi deschide un vechi sipet și din chingi am să-l desleg.
Fiindcă-n el stă-nchisa șansa pe care zeii ne-o dară
Și pe care noi, ca proștii, n-o lăsăm să ias-afară.

Când i-a dat Zeus Pandorei zestre ca s-o ducă-n lume
A închis-o-ntr-o cutie; cel puțin, așa se spune.
Și-apoi, tot precum se spune și cum se întâmpl-adese,
Au deschis-o curiosii: ca să vadă ei ce iese.

Ce-a ieșit? Mă ține Doamne! Parcă nici nu-mi vine-a spune!
Au ieșit niște cucoane strâmbe, slute și nebune,
Furii care mai de care, boale numai una È™-una,
Și batând din aripioare, au plecat să prade lumea.

Doar Speranța,mai firavă, a ramas acolo-nchisă
Și de-atunci, în lumea largă, numai dânsa este lipsă.
De-atunci oamenii se-ntreabă: ce-ar putea să facă ea,
Dac-ar fi lăsat-afară oare cum ne-ar ajuta?

Unul zice că-i o pernă – cea mai bună, spune el,
Altul că e doar tichie peste capul unui chel.
Cum o cheamă, știm cu toții, dar ce poate, nimeni știe,
Și-asta fiindcă idioții au lăsat-o în cutie.

Obosit de-atatea doruri, boale hâde, furii slute,
Amețit de-atâtea gânduri negre, vrute si nevrute,
Și dorind cu toata ființa să ajung la al tău suflet:
Voi deschide-acea cutie - voi deschide-acel vechi sipet.