nu-i nimic că n-am să mai văd locul acela, pomii mâncați de omizi
apa neagră în care ne scufundam și unul se prefăcea mort
femeile cu ceafa arsă de soare, cazanele cu scoici prin fumul cărora treceau aplecate
dar cum se face, cum
că o pasăre nu vede geamul
se izbește și te duci să o iei
și ești singurul nebun care o duce în mână

și ce legătură ar putea avea cu pieptul frânt
am vazut copii alergând printre cearceafuri întinse la soare
e atât de simplu, fiecare obiect are fântâna lui
din care nu mai scapi vreodată
doar oamenii aruncă animalele moarte

soarele orbea în mijlocul drumului
trecea aruncând cu monede și noi toți ne târam
mâine era doar ziua care nu mai era duminică
parcă lăsa o dâră de sânge și ne tot miram
că nu se ia cu nimic

oglinda sprijinită de nuc
cerul tăiat de o barză și turla
înclinată cumva la fel