mereu m-am gândit că oriunde te-ai îneca în marea neagră
te-ai simți ca acasă.
daca ai întoarce fața spre mal înainte să mori
ai vedea călușarii cu capul în pământ.
așa se zice,
e o copie a lor tot timpul pe malul mării
și își înmoaie opincile în apa sărată înainte ca mortul să se ridice de pe prosop.

e ca și cum te-ai decide să iei de nevastă o femeie
pe care o vezi în fiecare zi în același autobuz
și în fața căreia taci de fiecare dată.

așa se zice.

că marea e așa tăcută înainte să intre mortul în ea
de teamă să nu se răzgândească.
și stâncile tac
și podurile tac
și pescărușii tac.
mereu m-am gândit că marea nu e neagră din cauza algelor,
ci pentru că poartă doliu
și că atunci când voi întoarce capul, călușarii vor fi plecați de mult.