teatrul nu moare niciodată doar artiștii se schimbă
dorința mea e o încercare să rămân în viață
ziua strigă orizontului din fiecare pom

am schimbat multe puncte pe întrebări și invers
mi-a stat rău să le mai mestec
dar mi-a fost teamă să scuip
întotdeauna tăcerea-mi vine din pereți
cineva vorbește strigă și râde
cineva plânge singur

nu pot să mă apropii de cei care sunt în rai
ce am iubit demult s-a rupt
neg destinul dar tot mă caut în rămășitele de cafea
să te pierzi e mai ușor

de la un timp respir o bătrânețe străină și dau înapoi copilăria
când trec de colțul neîntoarcerii
singurătatea iarăși mă trage la fund

amnezia e ceva bun
neg boala dar înghit pastile și aer
e primul simptom care mă face să mă arunc de pe margini
nu-mi schimb calul nici pe o jumătate de împărăție
legați-mi ochii dacă cumva vi se pare că am ajuns în rai