Frunze purtate de vânt,
osul pământului înțepenit
în rutina cuvintelor nerostite,
scârțâit de țâțână a vremii, neunsă
de când pruncii visau în culori
povești auzite in pântecul mamei,
doruri legănate pe ape limpezi
până in ochii neputinței,
nădejdi uitate înaintea timpului
în care oamenii vor știi să lupte cu destinul,
tăcerea care sparge tiparele lumii
înainte de furtună…
urme moi, sângerând premonitoriu
în pământul desțelenit în primăvară,
șterse în grabă de ploaia Sfântului Ilie,
slobozită neașteptat la ruga din urmă
a unui sobor de preoți ridicați din lumină,
foșnet de speranțe născute prematur
din suferința parinților duși în pribegie
și lacrima fiilor rămași în năpastă,
ruga unui neam ce-și recapătă memoria,
stindard pe ultima redută a libertății,
râuri din lava revoltei crescânde,
curgând în ritmul sacadat al urii,
pe care am fost biciuiți s-o ridicăm
la rang de lege, când legea moare,
fulgere zăbrelite de o putere nefastă
rup zăgazurile cerului și-și dezlănțuie furia,
in drum, cadavrul indiferenței lugubre
își zace inerția sub picioarele mulțimii
care nu mai vrea să tacă… nu mai vrea să rabde…
Om muri, de va fi să fie inceputuri
și pribegii s-or întoarce întru mântuire.
Om trăi, de va fi să fie înțelepciune
si-om veghea să ridicăm năpasta grea
de pe umerii șubrezi ai fiilor noștri.
Dar cine-o să ne măture tinerețea
din colbul amintirii bolnave
și cine-o să ne trăiască bucuriile,
pierdute din motive de imbecilă imaturitate?