Am visat nefericirea.
Umbră zăludă insinuată
tăcut în visul vieții mele,
cu obraji de ceară și ochi de
tristețe bătrână, lăcrimând
fierbinte pe scoarța
timpului meu,
pân’ ce râuri de lavă
să sape în ființa mea
văi pârjolite de suferință,
urme adânci din sălașul morții.
Spaima m-a smuls nopții,
și m-a dăruit dimineții.
Am înțeles.
Mi-am redeschis inima
spre tine, cel ce mi-ai fost
și te-am pierdut într-o iluzie:
în ochii tăi atât de tăcuți
plutea neființa din visul meu.
Nu mai știam nici să dăruiesc,
nici să cer sau să aștept,
dar am rămas...
poate tu vei știi...