Uneori cobor din viață,
Atunci las tot caruselul plin de donjoane
În care nebunii scoși de sub prăpăstii
Aruncă movile de cuvinte cu noima inversată.
Cultura este o vestimentație de bâlci,
Unde, pe traverse se ascund juvenile priviri
Fără sens.
Lumea nu pare atât de absurdă, sună în decor
Melodia necunoscută de fiecare,
Doar că sensul ei se confesează freudian în revolta cu veacul.
Vine timpul când adunăm pașii cu meticulozitatea unui legist
Care își anchetează suicidul.
Sunetul straniu de mâine are criterii imperfecte cu
Treptele în erori fundamentale și timpul de azi
Devine o simplă întrebare obosită:
De ce nu mai cântă păsările?