Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai ușor,
ca o boare fină ți se lipea de piept,
și inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.

Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ți se împlântaseră-n coaste.

Deodată, și numele tău a căpătat alte rezonanțe,
pe umeri ți se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ți striga: „Þintește-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îți prind săgeata din zbor
și-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”

Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvălești prin smoală,
nici pradă nu ești pentru vreo iluzie
geamănă cu tristețea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nțelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
și cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?

Rotești prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
și de umărul stâng.