Tăcere! Temeiul acestei plecări s-a pus mai demult.
E un cal acolo-n adânc, și bunica a încălecat pe o șa.
Tropotul primelor clipe a ridicat către ceruri munți de țărână;
acum se-nserează, și-o pulbere vagă se-aține
pe ultima treaptă-n deșert prelungită a copilăriei…


– Bunică! Se-apropie, usturătoare, nevoia de-un basm.
Dar s-au năruit peste noi, dezrădăcinate, pădurile toate de-aramă;
zgripțorul de pe tărâmul celălalt se-nfruptă din biata-ne inimă.
Așa cum zac toate amestecate, întoarse, potrivnice,
cum să le replămădim potrivind din fărâme semețe palate cu turnuri?
Cum să-nvățăm să trăim fără-nlesnirile închipuirii?
Unde să dăm dar de urma izvorului tânjit de-apă vie?!
…Stăm așa tremurând, neputincioși, urmași netrebnici,
rușinați de deșertul din minte,
până, miloasă, bunica se-ntoarce, ne-atinge, și iată-ne-n geamuri
o clipă răsfrânți cu coroană și sceptru de plăsmuitori de cuvinte…


(din volumul "Poeme" - 1971)