i s-a pus o temniță aparte, au nins-o, și au numit-o mare.
i-au pus stânci bătrâne să nu cadă niciodată și-n surdină au cântat perinița.
au vizitat-o din când în când,
s-au temut și-n ianuarie au făcut-o cea mai frumoasă femeie.
părinții erau săraci astfel că nu-și permitea rochii,
farduri sau conduri cu pași umezi.
avea un ceva al ei mai târziu. un fel de chimval răsunător.
de câte ori haiducii se prindeau în vreo horă,
ea se ridica înspumată în memoria ei de fată.
ar fi stat și ea pe un scaun să plângă
și lumea să-i prindă garoafă dantelată în păr.
dar nu.
ea are o poveste a ei.
de fiecare dată când prinde iubire prin valuri
își apune sânii pe tot nisipul flămând de departe.
"mioriță laie, laie bucălaie
apa nu-ți mai tace
buzele-ți sărace
de o lume-ncoace-ți stau pe mal posace".